Exista miliarde de moduri de a fi parinti si niciuna nu este singura si corecta. Nu exista un manual de instructiuni pentru mame si tati si, prin urmare, cresterea copilului nu este deloc usoara. A avea sau a putea avea copii in niciun caz nu va garanteaza ca sunteti buni parinti. Primul pas important pentru un parinte este sa lase garda jos si sa accepte sa invete ce inseamna, cu adevarat, sa fii parinte .
Educatia si relatia cu copiii sunt de obicei influentate de personalitatea si caracterul parintilor, educatia lor, cultura de referinta si, inevitabil, caracterul si personalitatea copilului. Intr-un context ideal, evolutia si cresterea unei persoane nu se termina niciodata si parintii ar trebui sa creasca literalmente cu copiii lor mai degraba decat sa isi creasca copiii, asa cum se spune in mod obisnuit, ca si cum maturitatea ar fi un scop definitiv si nu un proces care, in realitate, dureaza o viata.
Asa este! Maturizarea este un proces in care suntem implicati in mod constant de-a lungul vietii, iar maturitatea nu este un statut la care se ajunge cu adevarat odata pentru totdeauna: intr-un moment dat al vietii, de fapt, putem fi maturi in anumite privinte, dar complet imaturi sau „puerili” in altele.
Cresterea si educarea unui copil sunt evenimente care revolutioneaza literalmente viata unei persoane, punandu-i in fata responsabilitatilor, angajamentelor, asteptarilor, iluziilor si dezamagirilor, renuntarilor si alegerilor, intr-un proces continuu de adaptare si acomodare reciproca, cu partenerul si cu copilul.
Cand copiii nu gresesc
Familia este un context in care gasim dragoste si, inevitabil, conflict. Pot exista multe situatii in care armonia in familie este perturbata si copiii, in special la o varsta mica, functioneaza adesea ca un clopot de alarma pentru ceva in neregula cu sistemul familial in ansamblu. De fapt, pot incepe sa-si asume comportamente ciudate, bizare sau ingrijoratoare si inevitabil parintii tind sa creada ca problema este a lor.
Atribuirea responsabilitatii copiilor, vazandu-i ca fiind problematici, este o tendinta foarte frecventa. In realitate, copiii sunt mai predispusi sa dezvaluie problemele cuplului parental prin comportamentele lor „deranjante”. Relatia parinte-copil a fost mult mai rigida si mai structurata acum 30, 40, 50 de ani . In majoritatea cazurilor, societatea a stabilit limite precise rolurilor si, prin urmare, drepturilor si indatoririlor tuturor. Orice abatere de la aceste roluri a fost considerata gresita si trebuia reprimata.
Din fericire, astazi lucrurile sunt diferite, dar de multe ori, in ciuda faptului ca parintii sunt mult mai apropiati de copiii lor printr-o relatie mai umana si confidentiala, reglarea si masurarea distantei reciproce nu este deloc ceva simplu. In aceste cazuri, un psiholog poate interveni pentru a stimula actiunile adecvate si pentru a ajuta la restabilirea unei directii mai functionale si mai armonioase in relatia dintre parinti si copii, permitand restabilirea armoniei familiale. Vorbim aici deapre acea terapie pentru parinti, ce poate fi extrem de utila in momente in care simtim ca nimic nu ne mai poate ajuta si ca nu mai putem trasa acele granite.
Cand se poate insela un parinte?
Exista parinti care nu sunt in masura sa construiasca o relatie pasnica si echilibrata cu copiii lor din cauza experientelor si traumelor din copilarie din trecut sau pentru ca, pur si simplu, repeta comportamente fara sa-si dea seama ca sunt actiuni gresite sau ineficiente.
Deosebit de frecventa este experienta acelor parinti care, constient de experientele nefericite cu tatal sau mama lor, isi propun sa nu repete graselile parintilor si apoi se trezesc ca fac exact aceleasi greseli ale caror victime au fost in trecut. Si nu exageram cu nimic in momentul in care aducem in discutie cuvantul “victime”. Stirile abunda, din pacate, cu relatari tragice, uneori acolo unde nu te astepti. Daca se constientizeaza anumite “goluri” in relatia parinte-copil si se iau masuri inca din timp, multe probleme vor fi evitate si eliminate definitiv. Da, este o munca titanica, dar nu imposibila, iar psihologul joaca un rol important.
Exista, de exemplu, parinti care dezvolta un atasament morbid fata de copiii lor, probabil din cauza tulburarilor de anxietate sau a fobiilor. Pe de alta parte, le este greu sa arate atentie si afectiune in felul in care ar dori copiii lor. Unii parinti, deseori ingrijorati de propria lor incapacitate de a diminua capriciile sau cerintele copilariei, ajung sa devina prea severi, in timp ce altii, confuzi cu privire la rolurile fiecaruia sau tematori de faptul ca pot pierde dragostea copiilor lor, le permit totul sau aproape totul.
Toate aceste situatii pot genera comportamente confuze si destabilizante la copii: de la rebeliuni aparent greu de gestionat la nesiguranta extrema, frica si izolare.
Tindem sa atribuim imediat personalitatii copilului comportamente prea exuberante si turbulente sau prea introvertite. Dar daca parintii s-au inselat? Prea des, capacitatea de a avea copii este confundata cu aceea de a sti sa-i crestem si sa-i educam. Si la fel de des exista asteptari foarte mari despre sine ca parinti, mai degraba decat despre copiii insisi. Posibilitatea de a gresi si de a lua decizii necorespunzatoare este admisa verbal, dar din punct de vedere emotional poate fi complet nesustenabila. A gresi, pentru multi parinti, mai ales pentru cei care tind prea mult pentru perfectiune, deschide calea spre frustrare, furie si o incapacitate reala de a invata cum sa fie parinti cu adevarat .
A vorbi despre asta cu un psiholog, in una sau mai multe sedinte de terapie, poate aduce cu siguranta beneficii relatiei parinte-copil si poate deschide noi cai in perceptia si intelegerea propriului comportament si al copiilor. Terapia pentru parinti nu este o rusine, ci o constinetizare a faptului ca uneori suntem depasiti de situatie si avem nevoie de sprijin. Psihologul nu ne va invata nimic, ci ne va ajuta sa ne regasim pe noi pentru a putea, ulterior, sa ii vedem pe copiii nostri, asa cum sunt ei – minunati!
